Anxietate și interocepție

Știați că mulți copii autiști simt anxietatea și panica nu din cauza mediului, ci din cauza senzațiilor din propriul corp?

Și că aceștia, neputând recunoaște sau descrie aceste senzații, proiectează adesea frica asupra a ceea ce văd în jur?

Vă povestim un exemplu real (numele copilului este înlocuit însă, în acest caz, cu un nume fictiv):

Andrei părea să se teamă brusc de un obiect sau un loc (o persoană, un scaun, un colț de cameră, o jucărie, chiar) - cu tremurat, plâns și refuz intens de a se apropia. Nu înțelegeam deloc acest comportament, pentru că apărea complet aleatoriu. Cu 2 ore înainte sau cu 2 ore după episodul de panică nu manifesta nici un fel de teamă față de aceeași persoană sau lucru.

Treptat am observat că frica apărea concomitent cu un discomfort digestiv, pe care copilul nu îl exprima clar, dar pe care l-am dedus cu timpul, din gesturi și expresii nonverbale (încovoierea corpului, apăsarea și presiune pe burtică folosind o minge, un braț de fotoliu).

După masaj, comprese sau medicație anti crampe, Andrei se liniștea, iar panica sau frica dispăreau și ele.

De fapt, frica nu era despre mediu, ci despre o senzație intensă trăită în corp pe care nu o putea exprima.

Am înțeles mult mai bine aceasta manifestare a lui Andrei când am citit despre interocepție.

Comportamentul manifestat de Andrei se numește anxietate interoceptivă proiectată.

Copiii autiști au adesea dificultăți interoceptive – nu recunosc sau interpretează greșit semnalele din interiorul corpului: durere, greață, foame, nevoia de pipi, bătăi rapide ale inimii etc.

Când aceste senzații sunt intense și neclare, mintea lor le transformă în “pericol extern”.

Kelly Mahler, terapeut ocupațional și autor al programului „The Interoception Curriculum”, arată că anxietatea la copii neurodivergenți este adesea o reacție la senzațiile interne confuze.

Și alte studii confirmă legătura dintre interocepție, tulburări digestive și comportamente anxioase în autism.

Ce poți face ca părinte?

Observă tiparele: când apar fricile? Înainte sau după masă? Înainte de a merge la toaletă? Ce gesturi are copilul în acel moment? Fii un “detectiv” al senzațiilor interne urmărind expresii nonverbale (felul în care privește, orice mic geamăt, gest, o încovoiere a corpului, o atingere frecventä a unei zone etc.).

Etichetează și creează un vocabular vizual al senzațiilor în măsura în care identifici problema: „burta plină”, „burta doare”, „pipi vine”, „mă doare capul”, “mi-e greață” etc.

Folosește povești sociale, cartonașe, jucării care simulează stări corporale. “pe ursuleț îl doare burtica”

Oferă validare: „Corpul tău simte ceva (durere, greață, etc). E în regulă. Sunt cu tine.”

Oferă o soluție (“masaj la burtica”, “siropul anti-crampe” dacă este recomandat și de medic, “un ceai cu lămâie”).

Uneori, comportamentele problematice NU sunt despre ce e în jurul copilului. Sunt despre ce e în interior.