Dacă până la 7 ani creierul copilului mic absoarbe totul ca un burete, de ce copilul meu se chinuie atât de mult?

Ca părinți, ​auzim constant această afirmație: până la 7 ani, creierul copilului absoarbe totul din jur, fără efort.

Dar, când ești părintele unui copil atipic și privești în urmă la anii grei de intervenție timpurie, e firesc să apară frustrarea: „Dacă mintea copiilor mici absoarbe totul ca un burete, de ce al meu se chinuie atât de mult? Ce nu merge? Poate copilul meu nu e suficient de inteligent?”

​Neuroștiințele ne oferă un răspuns revelator: nu este vorba nici de voință, nici de inteligență. Răspunsul stă în modul în care creierul uman funcționează și alege, alocându-și mereu resursele, în primul rând, pentru supraviețuire.

​În mod normal, bebelușul folosește acea maleabilitate imensă a creierului (numită plasticitate pasivă de către Dr. Michael Merzenich) pentru a învăța firesc limbajul, mișcările și contactul vizual. Dar, așa cum explică Dr. Mona Delahooke, expert în neuropsihologie, pentru ca sistemul nervos să absoarbă pasiv informații, el trebuie să se simtă în siguranță.

​Aici povestea se schimbă. Unii copii se nasc cu vulnerabilități ascunse. Fie că vorbim de un sistem senzorial extrem de reactiv, fie de afecțiuni medicale subiacente (dureri gastrointestinale tăcute, dezechilibre metabolice, tonus muscular scăzut), lumea este un loc copleșitor pentru ei. Creierul lor este, într-adevăr, un burete, doar că nu se află în ape calme, ci în plină furtună. Sistemul lor nervos intră în modul de „luptă sau fugi” (stare de alarmă).

​Ce face creierul copilului cu neuroplasticitatea în această stare? Dr. Karen Pape (specialistă în neuro-recuperare) explică: creierul NU mai folosește neuroplasticitatea aceea timpurie pentru a învăța abilități sociale tipice, ci pentru a construi scuturi de supraviețuire, adaptare și compensare.

​De pildă, un copil cu tonus muscular atipic și dificultăți vestibulare se adaptează mergând pe vârfuri. Creierul lui super-plastic a găsit rapid o soluție biomecanică pentru a-i stabiliza corpul, transformând ulterior această compensare într-un obicei.

Sau, în timp ce un copil tipic "absoarbe" repede contactul vizual, atentia împărtășită, un copil atipic (care simte disconfort fizic sau o suprasolicitare auditivă) folosește aceeași energie a creierului pentru a se legăna. De ce? Pentru că ritmul repetitiv este singura modalitate prin care sistemul lui nervos asediat se poate auto-liniști (analgezie prin mișcare). Așa supraviețuiește el furtunii.

​Prin urmare, un copil atipic nu este un copil „rămas în urmă”. Este un copil care a compensat cum a putut mai bine, dat fiind punctul lui de plecare și durerea lui. De aceea, comparațiile între copii pur și simplu nu au sens.

​Ne putem astfel explica și de ce programele standardizate de intervenție timpurie eșuează deseori: nu sunt adaptate și personalizate în funcție de starea copilului: contextul medical, senzorio-motor și emoțional în care se află fiecare copil.

​Concluzia: sănătatea și siguranța sunt mereu precondițiile învățării. Dacă, treptat, tratăm corpul, eliminăm inflamațiile și liniștim sistemul nervos, creierul va elibera energia necesară pentru a învăța și alte abilități dincolo de simpla supraviețuire.

​Care sunt palierele de acțiune corectă?

​Medical: urmărirea și tratarea pas cu pas a afecțiunilor care îi provoacă durere fizică tăcută.

​Reglare: intervenții de integrare senzorială și terapii de susținere (logopedie, kinetoterapie) adaptate în funcție de nevoile fiecăruia.

​Educațional: intervenții adaptate pe ideea că, pentru mulți copii atipici, învățarea se produce eficient doar în micro-momente – exact acele ferestre de timp în care copilul se simte conectat, reglat emoțional, în siguranță.