Creierul uman are o capacitate uimitoare de a se recalibra singur dacă primește uneltele corecte

Știați că creierul uman are o capacitate uimitoare de a se recalibra singur dacă primește uneltele corecte?

Povestea despre care scriem astăzi pare desprinsă dintr-un film SF. Este însă vorba despre un caz medical real, descris de Norman Doidge în cartea "The Brain That Changes Itself": cazul Cheryl Schiltz, femeia care avea încontinuu senzația de cădere în gol.

Este un caz care demonstrează fără doar și poate că, indiferent ce spun diagnosticele, creierul uman are resurse nebănuite. Doidge ne oferă cu această ocazie și o lecție inestimabilă despre neuroplasticitatea creierului.

În urma unui tratament prelungit cu antibioticul gentamicină, Cheryl Schiltz a suferit o adevărată tragedie: medicamentul a avut un efect advers devastator și i-a distrus în proporție de 98% sistemul vestibular (responsabil cu simțul echilibrului).

Chiar și când stătea întinsă pe podea, Cheryl se simțea ca și cum s-ar prăbuși într-o prăpastie.

Medicii i-au dat un verdict implacabil: "Nu se mai poate face nimic. Obișnuiește-te, trebuie să trăiești astfel de acum încolo."

Cheryl părea definitiv condamnată să trăiască într-un iad al amețelii și prăbușirii în gol.

Șansa lui Cheryl a fost întâlnirea cu neurocercetătorul Bach-y-Rita, un vizionar care avea o ipoteză tranșantă:

"Noi nu vedem cu ochii, vedem cu creierul. Nu auzim cu urechile, auzim cu creierul."

Pe scurt, Bach-y-Rita credea că, dacă "portul" principal (urechea internă) de intrare a informațiilor nu mai funcționează, putem trimite informația la creier printr-o intrare secundară.

De exemplu... prin limbă.

Bach-y-Rita i-a pus lui Cheryl o cască cu senzori de nivel, conectată la o placă cu electrozi pe care o ținea în gură, pe limbă. Când Cheryl se înclina, simțea furnicături într-o parte a limbii.

Ca urmare, creierul ei a făcut ceva uluitor: a încetat să mai simtă furnicăturile ca fiind "pe limbă" și a început să le decodeze drept poziție în spațiu.

Cheryl s-a ridicat. A stat dreaptă. Lumea s-a oprit din învârtit.

Dar ce a fost cu adevărat uimitor a fost efectul rezidual progresiv al aparatului. Cheryl a fost capabilă să stea dreaptă și să funcționeze normal și după ce a scos casca. Întâi câteva minute, apoi câteva ore, apoi zile și luni. Până nu a mai avut deloc nevoie de cască.

Cum a fost posibil?

Explicația este fascinantă: casca a fost un fel de antrenor pentru creierul lui Cheryl. Aparatul i-a arătat cum să interpreteze celelalte informații pe care le avea corpul: de exemplu, cele de la ochi și tălpi. În plus, creierul lui Cheryl s-a recalibrat prin exercițiu repetat și a învățat să asculte și să folosească acel 2% rămas intact din sistemul vestibular.

A construit noi legături neuronale pentru a procesa echilibrul folosind resursele rămase. Aceasta este o lecție foarte elocventă despre neuroplasticitate.

De ce scriem aceste lucruri pe un blog despre copii speciali? Pentru că implicațiile sunt mari.

Dacă creierul unui om cu un organ de simț aproape în întregime distrus (sistemul vestibular) a putut să se reconfigureze... oare acolo unde organele sunt intacte, dar există o discontinuitate a semnalului – cum e cazul multor copii cu probleme de procesare senzorială și tulburări de neurodezvoltare – nu sunt și șanse bune de reconfigurare a creierului?

Oare se poate "repara" procesarea senzorială dacă oferim creierului referința corectă? Oare se pot recupera decalajele de dezvoltare dacă folosim cheia potrivită în intervenția educațională a fiecărui caz în parte?

Tot mai multe studii în domeniul tulburărilor de spectru autist și al tulburărilor de procesare senzorială abordează astăzi neuroplasticitatea și implicațiile acesteia pentru terapii și învățare.

Vom reveni cu noi postări pe acest subiect, rămâneți aproape. Și puteți începe deja să citiți cartea lui Norman Doidge despre neuroplasticitate dacă nu ați citit-o deja.