De ce „NU” nu funcționează întotdeauna? Și ce spun neuroștiințele despre asta!

Să ne înțelegem de la început: cuvântul „NU” este absolut necesar. Este informativ, trasează limite sigure și ne protejează copiii de pericole. Un copil are nevoie să cunoască regulile mediului în care se află.

Dar... atunci când ne confruntăm cu un obicei nedorit deja format sau cu un comportament repetitiv (de exemplu: mers pe vârfuri, lovit în masă, ros unghii), lucrurile se complică. Un simplu „Nu mai face asta!” pare că se lovește de un zid.

Și pentru noi, adulții, e greu să scăpăm de obiceiurile nedorite. De câte ori nu ne-am spus: „De mâine, NU mai...”? Și totuși ne trezim făcând exact ceea ce ne-am propus să oprim. Vi s-a întâmplat?

Ce spun neuroștiințele? De ce un obicei nedorit nu poate fi stins printr-un simplu "Nu"?

1.⁠ ⁠În primul rând, creierul procesează negația în doi pași. Iar în cazul unui copil (al cărui cortex prefrontal este încă în dezvoltare), acest proces se oprește frecvent la prima etapă. Pentru a înțelege ce anume trebuie să oprească, mintea trebuie mai întâi să activeze rețeaua neuronală a acelei acțiuni.

Practic, pentru a procesa „nu lovi în masă”, creierul accesează obligatoriu conceptul de „lovit”. Paradoxal, rețeaua care susține obiceiul nedorit este astfel reîmprospătată. Conform Legii lui Hebb („neuronii care se aprind împreună, se leagă împreună”), când îi spui unui copil „NU mai lovi!”, îi aprinzi instantaneu harta mentală pentru lovit. Deși se poate opri pe moment prin inhibiție forțată, impulsul revine ulterior mai puternic: am „hrănit” cu atenție exact comportamentul pe care doream să-l stingem.

2.⁠ ⁠În al doilea rând, hărțile neuronale sunt într-o competiție permanentă pentru „teritoriu”. Michael Merzenich (un nume uriaș în domeniul neuroplasticității) vorbește despre hărțile neuronale competitive. Un obicei repetat ocupă o suprafață mare pe „harta” creierului. Un drum vechi, repetat deja de sute de ori nu poate fi șters doar punând un panou cu „NU”.

Soluția?

Oferirea unei alternative, a unui element de noutate care forțează creierul sa meargă pe o noua rută. Creierul trebuie trezit din repetiție cu un element de noutate, incompatibil cu vechiul obicei. Harta neuronala veche trebuie înlocuită cu una nouă prin introducerea unui comportament alternativ și exersarea acestuia până devine... noul „pilot automat”.

Prin urmare, nu merge să luptăm direct cu vechiul obicei, pentru că simpla concentrare asupra lui îi dă putere. Soluția constă în introducerea unui semnal nou și intens care să „invadeze” teritoriul vechi.

Cum funcționează această înlocuire în practică. Iată câteva exemple:

1.⁠ ⁠Dr. Karen Pape folosea în practica sa clinică soluții ingenioase pentru a stimula mersul normal în loc de mersul pe vârfuri: mersul în joaca cu labe de scafandru sau mersul cu pantofi care scârțâie atunci când este călcat călcâiul. Creierul era astfel „trezit” din somnul repetiției și antrenat să construiască o rută nouă, folosind călcâiul. Tot Dr. Karen Pape povestește cum a reușit să nu mai lovească mingea în fileu la tenis abia după ce antrenorul ei a schimbat semnificativ mediul: a ridicat și mai sus plasa fileului! Noutatea mediului a forțat-o să își schimbe complet focusul și să execute o mișcare nouă.

2.⁠ ⁠Un alt exemplu îl constituie substituția senzorială adaptată: în loc de „NU mai roade unghiile”, se oferă jucării de dentiție sau gustări crocante în momentele tensionate. În loc de „NU mai bate în masă”, se introduc consecvent pauze cu jocuri ce includ lovitul palmelor de coapse sau frământarea unei plastiline dure. Toate acestea oferă inputul proprioceptiv necesar și plăcut pentru calmare, într-o formă acceptabilă. Soluțiile trebuie adaptate la context și copil.

Traducând acest proces în limbajul lui Merzenich: noul semnal „fură” atenția, forțând creierul să prioritizeze ruta nouă. Prin exersare, vechea cale neuronală, rămasă nefolosită, începe să se atrofieze prin procesul de tăiere sinaptică (pruning).

Concluzia

Obiceiurile rele nu se șterg prin acte de voință, ci prin antrenament. Nu este magie și nici un proces ușor. Consecvența este cheia.

Soluțiile propuse nu sunt neapărat noi, multe dintre ele sunt cunoscute și validate practic și experiențial. Fundamentarea și căutarea unor solutii prin prisma neuroștiințelor este totuși o cale fascinantă care oferă ghidaj relevant pentru a găsi soluțiile adecvate atunci când interacționăm cu cei mici, sau când ne propunem noi înșine să ne schimbăm obiceiurile.