Despre rutine și tandrețe

În familiile cu copii speciali se vorbește mult despre rutine, despre program, pași clari, structură.

Da, e adevărat, rutinele ne fac viețile locuibile, ne așază, ne dau un ritm. Ne scot din haos.

Dar mai e un adevăr: acela că o rutină poate fi de două feluri: rigidă – care strivește și obosește; sau blândă – care ghidează, dar nu pierde esențialul: iubirea, înțelegerea de care are mare nevoie copilul și conexiunea cu copilul.

În viața unui copil special și a unui părinte de copil special sunt mulți de “trebuie”.

Copilul ar trebui să facă și… și… și…

Ar fi bine sa îl duceți și la activitatea x… y…z...

Adevărat, cumva ar fi bine, dar cu discernământ în ceea ce privește programul.

Mulți dintre noi am trecut prin stres, frustrare și eșec încercând să atingem toate bornele unui program exigent.

Am descoperit repede un astfel de program nu aduce întotdeauna liniște și nici măcar rezultate.

Copilul simte presiunea.

Părintele simte eșecul.

Iar ziua se transformă într-o cursă de recuperat „graficul”.

Liniștea, iubirea și tandrețea de care are nevoie copilul scapă cumva printre degete.

Pâna am înțeles că rutina poate fi și mai blândă, mai tandră.

Rutina care nu pedepsește și nu forțează, care se adaptează la copil.

Pâna la urmă pașii rutinei sunt aici ca să ne sprijine, nu ca să ne închidă drumul.

Activități simple adaptate nivelului copilului, urmând un ritm și o ordine, dar fără rigiditate. Program clar, dar rezonabil, fara presiune. Și pe alocuri, da, exact, flexibil.

Așa am descoperit că ziua trece mai frumos, iar seara vine cu liniște.

Nu e perfect, nu e impecabil, dar constant, previzibil și cu mai multă blândețe.

Rutina blândă nu cere respectarea unui grafic rigid, ci a unor nevoi umane: siguranță, repetabilite, acceptare, conectare. Și paradoxal, nefiind tot timpul stresați de rezultate, acestea încep să apară.