Este prea târziu pentru copilul meu de 7+ sau 12+ ani, din punct de vedere al neuroplasticității?
Dacă v-ați gândit vreodată că pentru copilul vostru s-a închis fereastra învățării și a neuroplasticității după vârsta de 7 sau 12 ani, haideți să spulberăm acest mit și să vă luați speranța înapoi, privind spre unul dintre cele mai faimoase exemple medicale din istoria neuroștiinței (documentat de Dr. Norman Doidge în cartea „Creierul care se modifică singur”).
Bărbatul care a învins paralizia la 65 de ani
Pedro Bach-y-Rita (tatăl faimosului neurocercetător Paul Bach-y-Rita) a suferit la 65 de ani un accident vascular cerebral masiv. Jumătate de corp a paralizat, nu mai putea vorbi și nici merge. Doctorii l-au trimis acasă să moară sau să supraviețuiască „cum poate”, considerând recuperarea imposibilă la acea vârstă și la acel grad de afectare.
Cu ajutorul fiilor săi, Pedro a urmat un program neconvențional și plin de noutate: a mers de-a bușilea pe podea folosind pernuțe (pad-uri) pentru genunchi (exact ca un bebeluș), a grădinărit în genunchi, s-a târât, a spălat vase exersând mișcări circulare cu mâna afectată. A fost nevoie de o motivație de fier și suport pe măsură din partea fiului său, George.
Rezultatul? Pedro s-a recuperat complet. Inclusiv vorbirea. La 68 de ani s-a întors la jobul său full-time de la Universitatea din New York, unde a mai predat pentru următorii ani. S-a recăsătorit, a făcut sport și a urcat munți!
Partea uluitoare? La autopsia făcută ani mai târziu (căci pe atunci nu erau alte proceduri imagistice de a afla), după ce a murit de alte cauze, medicii au fost șocați: leziunea masivă de la AVC era tot acolo! Cu toate acestea, în ultimii săi ani, Pedro a trăit o viață normală, pentru că propriul lui creier construise rețele noi, sănătoase, pe lângă zona afectată.
Dacă mintea se poate recabla la maturitate, ce ne face să credem că la 7 sau 12 ani „timpul a expirat”? Care este învățătura pentru noi, părinții?
Aceste povești nu sunt miracole, sunt biologie. Ele ne dovedesc două lucruri esențiale:
1. Vârsta nu este o barieră: Dacă un bărbat de 65 de ani își poate construi o rută nouă în jurul unui țesut cerebral afectat, cu atât mai mult o poate face un copil!
2. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla unui copil mare cu nevoi speciale este abandonul. Cheia este continuarea intervenției, atât biomedicale, cât și educaționale: nici Barbara Arrowsmith (tot o pionieră a neuroplasticității, despre care am scris într-o postare anterioară), nici Pedro Bach-y-Rita nu s-au recuperat doar stând și așteptând să absoarbă din mediu. S-au recuperat prin noutate, constrângeri pe care le-au întâlnit în mediu sau pe care și le-au autoimpus, voință și o concentrare masivă pe ceea ce voiau să obțină.
Data viitoare când vă gândiți că pentru copilul de 7+ sau 12+ ani e prea târziu, amintiți-vă de Barbara și de Pedro. Timpul nu a expirat. Lumea nu se oprește la 7 sau 12 ani. Cel puțin din punct de vedere al neuroplasticității, nu se poate spune sub nicio formă că nu mai sunt șanse.
Notă importantă: Informațiile de mai sus nu țin loc de consult medical.
Pentru a ghida și activa corect această neuroplasticitate la copiii mai mari, este esențial să vă adresați specialiștilor (medici, experți în neuro-recuperare, terapeuți și educatori). Fiecare creier este unic, iar progresul real se construiește doar pe baza unei evaluări riguroase și a unui plan de intervenție 100% personalizat. Folosiți neuroștiința pentru a înțelege că sunt șanse, dar cereți sprijinul experților pentru evaluare personalizată și pentru a construi drumul.