„Nu se poate ca un copil de 13 ani să scrie așa ceva.”

Sincer, m-am îndoit. Am zis: „Nu se poate ca un copil de 13 ani să scrie așa ceva.”

​Zilele acestea, am recitit câteva dintre răspunsurile lui Naoki Higashida din cartea „The Reason I Jump” (De ce sar).

Sincer, când am citit prima oară câteva fragmente, reacția mea a fost de admirație, dar am avut și o doză de scepticism.

​Citeam și mă opream. Mă uitam la poza lui Naoki – mi-l imaginam cum se leagănă, sare și pare total absent – și apoi reciteam.

Răspunsurile lui sunt de o maturitate incredibilă. E o înțelepciune acolo, o filozofie de viață pe care mulți adulți nu o ating nici la 50 de ani. Mi se părea mult peste ce ar putea spune un copil tipic la 13 ani.

​Inevitabil, m-am întrebat: „E pe bune? Cine a scris toate astea de fapt? Nu cumva e interpretarea mamei? Sau poate traducerea?”

​Voiam să înțeleg, așa că am început să cercetez. În final, iată ce am aflat, plus câteva gânduri pe care vreau să vi le împărtășesc:

​1. Cum a fost scrisă cartea?

Naoki nu-și putea coordona bine mișcările. Nu a stat la birou scriind cursiv. A scris cartea cu ajutorul mamei sale, folosind o Grilă Alfabetică de carton.

Imaginați-vă efortul: să ai o idee și să trebuiască să o „dictezi” literă cu literă, arătând cu degetul pe un carton, în timp ce corpul tău vrea să sară sau să fugă!

​2. Cine punea întrebările?

Asta m-a impresionat cel mai tare. Nu a fost un interviu. Naoki și-a pus singur întrebările!

El a simțit privirile celor „tipici”. Așa că a făcut o listă cu tot ce știa că noi ne întrebăm în sinea noastră: „De ce sari?”, „De ce nu te uiți la mine?”, „Vrei să fii normal?”, „Care e cel mai rău lucru în a fi autist?”, „De ce nu poți să faci un lucru imediat ce ți se spune?”.

​3. De ce sună atât de matur?

Explicația lui Naoki e o lecție de umilință. El spune că suferința și izolarea l-au format și maturizat. Mintea lui e intactă, dar trăiește într-un corp care reacționează adesea copilărește.

Iată ce scrie un copil de 13 ani despre noi, părinții și îngrijitorii lui:

​„Cea mai grea încercare pentru noi este ideea că provocăm suferință altor oameni. Putem să ne ducem propriile poveri, dar gândul că viețile noastre sunt sursa nefericirii altora... asta este pur și simplu de nesuportat.”

​Când citești așa ceva, îți dai seama că în spatele tăcerii nu e un gol, ci un suflet uriaș, care simte enorm, chiar dacă nu își poate controla corpul.

​4. Nu a fost magie, a fost construcție.

Ceea ce m-a marcat profund este faptul că procesul în sine de scriere, început încă din clasele primare, a fost cel care l-a format pe Naoki. Gândirea și personalitatea lui au ieșit la lumină și s-au structurat tocmai prin chinul de a se exprima.

A avut nevoie de un instrument (acea grilă) și, mai presus de orice, de un om care să creadă orbește în el. Nu trebuie să subapreciem răbdarea lor titanică. Pare ceva magic la mijloc, dar în spate a fost, de fapt, enorm de multă muncă și disciplină.

​5. Scepticismul risipit de timp.

La prima vedere am spus și eu, ca mulți alții: „E imposibil”.

Dar Naoki a crescut. A devenit un tânăr adult independent care scrie în continuare și are cărți publicate, deși nu poate conversa („când încerc să vorbesc, cuvintele care îmi vin în minte dispar”, explică el).

Evoluția lui este dovada supremă: copilul de 13 ani care scrie că un om matur nu era o iluzie, ci fundația pe care s-a construit adultul de azi (o altă carte cunoscută a sa este „Cazi de 7 ori, te ridici de 8”).

​6. Despre încredere și negativitate.

David Mitchell, scriitorul remarcabil care a tradus cartea (de altfel, tată al unui copil cu autism), a scris în introducere un paragraf care m-a impresionat profund. El ne avertizează pe noi, cei ce avem în grijă copii autiști:

​„În epuizarea continuă a îngrijirii 24/7, este prea ușor să uiți că persoana pentru care faci atât de multe este – și e obligată să fie – mai plină de resurse decât tine. Pe măsură ce lunile devin ani, "a uita" se transformă în "a nu mai crede". Această lipsă de credință ne face vulnerabili la negativitate... Darul lui Naoki este tocmai acesta: să ne redea credința.”

​Când am recitit aceste rânduri, am simțit un nod în gât. Pentru că mă uit la propriul meu copil cu sentimente teribil de amestecate.

​Sunt momente – rare, de liniște – când mă privește într-un fel anume... Simt în ochii lui o înțelegere profundă a realității, o acceptare matură, de parcă el e cel care are răbdare cu mine, nu invers.

​Și apoi sunt "celelalte" momente.

Momentele când nu are niciun simț al pericolului și conservării. Când face lucruri „aiurea”, parcă mânat de ceva dincolo de el: sare, țopăie, flutură din mâini, lovește sau împrăștie neglijent lucruri.

Momentele când uită constant că a fost avertizat să nu facă un lucru (chiar pentru binele lui), și totuși se simte vinovat de fiecare dată când mă uit la el într-un anume fel.

​Povestea lui Naoki m-a ajutat să înțeleg că ambele fațete sunt... reale!

​Haosul exterior nu anulează profunzimea interioară.

Faptul că sare, că nu e atent la pericole sau că nu vorbește (încă) precum toți ceilalți, nu înseamnă că „omul întreg” nu este acolo. Înseamnă doar că acel om așteaptă ocazia, instrumentul și credința noastră pentru a deveni ceea ce poate fi cu adevărat.

​Voi ați trăit această luptă între „a uita” și „a crede”?