Oare s-a mai gândit cineva fix la problema asta?

Aceasta este întrebarea care m-a măcinat mult timp, observându-mi propriul copil. Nu în cabinet, nu în teste standardizate, ci în miile de ore de viață trăite împreună, zi de zi.

Privindu-l, intuiția mea îmi spunea că dincolo de ceea ce numim „comportament", există o neputință subtilă.

Nu refuz, nu încăpățânare, ci o dificultate reală de inițiere, de execuție și, uneori, de oprire a mișcării.

Și când spun mișcare, mă refer la orice: de la motricitatea grosieră, la vorbire, la coordonare și până la controlul interoceptiv al corpului (acea capacitate de a simți ce se întâmplă în interiorul tău).

Impresia mea sinceră a fost mereu aceasta: o lipsă subtilă de coordonare, un „scurtcircuit" între intenție și acțiune, aspecte pe care (cu mici excepții notabile!) evaluările standard le ignoră.

Și DA! Am găsit confirmarea.

Căutând răspunsuri, am ajuns la lucrarea fundamentală a lui Anne Donnellan și Martha Leary (Movement Differences and Diversity in Autism), despre care am scris în postările anterioare pe această pagină. Pentru mine, a fost o carte de răsunet. O validare uriașă a propriei intuiții. Și de aceea voi mai scrie despre acest subiect.

În aceeași notă vine și abordarea revoluționară a lui Kelly Mahler despre interocepție.

Astfel de abordări reprezintă o schimbare uriașă de paradigmă. Un pas înainte în înțelegere și intervenție pentru copiii cu nevoi speciale.

Abordarea clasică (behavioristă) privea copilul ca pe o „cutie neagră": ne interesa doar ce intră (input) și ce iese (output/comportament). Ce se întâmpla înăuntru era ignorat.

Abordarea Donnellan & Leary desface cutia neagră. Este o vedere din interior.

De ce contează acest lucru practic?

Pentru că schimbă fundamental actul intervenției: nu mai este despre „educarea unui comportament" (presupunând că copilul nu vrea). Devine despre antrenarea unei abilități care lipsește sau este fragilă.

Nu mai este despre „educarea voinței" – o abordare care, dacă este aplicată greșit unui copil care fizic nu poate iniția mișcarea, îi poate produce traume adânci.

Este despre a vedea pe ce abilități reale ne putem baza și pe care trebuie să le antrenăm pentru a crește funcționalitatea.

Este diferența dintre a spune „Nu vrea să facă" și a înțelege „Nu poate să-și organizeze corpul să facă acum, dar îl pot ajuta".

O perspectivă care schimbă totul.

Vreau să închei cu acest îndemn: părinți, intuițiile voastre contează!

De cele mai multe ori, voi petreceți cel mai mult timp cu copiii voștri. Fiți vocea lor; de multe ori sunteți singura lor șansă de a răzbate în această lu